Autoportret de (unfelde) scriitor: inspirația vine din tristețe – sau invers?

*Acest articol este un act de iubire de sine și egocentrism menit să creioneze un autoportret scris, mărturie a unor gânduri și momente pe care le-am simțit recent. Pornește de la o provocare pe care am găsit-o întâmplător la Oana Botezatu și la care m-am înhămat timp de 19 zile. Textele pot fi citite și pe paginile mele de social media, unde-mi mai arunc din când în când gânduri care nu-mi mai încap în minte și de care nu mai vreau să țin.

Photo by: Miluță Flueraș | Balkanik Festival 2024

Îmi va fi mereu dor de asta.

Așa tare m-am atașat de tot ce înseamnă BJBF, de oameni, de artiști, de atmosfera aia caldă și plină de zâmbete împrăștiate în stânga și-n dreapta de la necunoscuți și prieteni, că începe să doară când mă gândesc că mai e un an până la următoarea ediție.

O bucățică din mine va rămâne mereu cu gândul la acele zile petrecute în Brașov. Probabil vor fi multe dimineți la cafea în care mintea-mi va fredona o melodie pe care nu o știu, dar o simt. Și multe seri în care vinul va avea gustul nostalgiei.

Îmi va fi dor mereu de clipele haotice ale acelor 4 zile.

Dar nu-i nimic, căci am albume întregi de mici momente imortalizate cât să vă arăt și vouă pe pagina Brașov Jazz & Blues Festival de ce-mi place așa mult.

They’re coming, I promise.

10 lucruri și momente care mă fac fericită.

Fericită-s când cafeaua are gust de liniște,

Când îmi scriu sufletul pe hârtie și ecrane,

Când muzica se aude din căști, inimă și peste timp,

Când câștig iubirea neîntinată a unei pisici,

Când mă-nconjor de verde și natură, iar aerul miroase a fân,

Când sunetul ploii îmi alină zgomotul din cap,

Când întâlnesc acel sentiment de “sunt aici, acum și sunt bine”,

Când albastrul cerului se confundă cu al mării,

Când abia începe o călătorie spre un necunoscut incitant,

Când zilele se-ncheie cu un strop de vin roșu înfloritor.

Atunci mi-a fost frică cel mai mult.

Când a trebuit să mă dezbrac pentru prima oară cu totul de așteptările societății și să mă las purtată de vânturi pe care nu aveam cum să le anticipez.

Atunci mi-a fost cel mai tare frică.

În momentul în care am început să lucrez în my own. Atunci mi-a fost cel mai tare frică. Căci, deși mă simțeam deja a misfit, independența și puterea pe care aveam să le câștig mă speriau. Nu simțeam că le-aș putea cuprinde.

Mă răscoleau sentimente despre care nu știam: un fel de amestec amețitor de rușine, teamă, speranță și mândrie.

Poate că mi-a fost mai ușor mie, căci nu mă imaginasem niciodată purtând vreun titlu sau altul. Nu aveam visuri să devin prințesă, actriță și nici medic. Dar aveam visurile altora pe conștiință.

Și mi-a fost teamă.

5 ani mai târziu, I’m the happiest I’ve ever been about a decision in my life.

Îmi plac 5 lucruri la mine.

Mi-a luat mult timp să adun în același loc mai multe lucruri care mă fac așa cum sunt și care-mi plac la mine, în mod cât se poate de obiectiv, dincolo de toate supărările mele cu mine.

Așa că iată, cvintet pentru momentele când îmi uit iubirea.

1. Spontaneitatea și curajul care mă aruncă în situații pe care nu le-aș fi visat.

2. Chicotele de râs necontrolate în cele mai umile momente, când urc pe munte și văd o floare între stânci sau când un vers sună mai creț în mintea mea.

3. Independența care mă face să merg singură la restaurante, să dansez pe stradă sau să mă cred ~ a big girl ~ în momente de criză.

4. Momentele în care dăruiesc fără strop de egoism, din pură curiozitate și entuziasm pentru o idee, o persoană sau un vis.

5. Când mă critic mai puțin pentru felul în care sunt, arăt, mă comport, gândesc, sunt construită sau cresc și mă privesc cu sinceritate și iubire.

Au trecut 10 ani de atunci.

Am aterizat într-un loc străin, rece, impersonal și aglomerat.

Zilele îmi erau pline de nou și mi-era prea frică să înțeleg ce se petrece.

Păstrasem lângă mine trei sferturi din familie – alea bune – și mă cocoloșeam lângă ei când puteam.

Mi-era teamă să mă gândesc la viitor, așa că încă mă agățam de trecutul și sfertul tău de familie.

Nu-mi imaginam că voi scăpa vreodată din cușca asta pe care mi-am clădit-o singură, cum își fac păsările cuib. Doar că a mea sigur era cușcă; mă ținea departe de mine și de tot ce mă speria.

Trăiam doar hrănindu-mă cu ideea că o să ies cândva și o să-mi arăt adevăratele aripi.

Că lumea nu o să mă mai sperie, iar locurile gri și reci îmi vor fi mai puțin străine.

Că sfertul rău va fi istorie și că voi putea trăi fără să mă agăț de el și de trecut.

Că voi fi liberă, nestatornică, independentă, curajoasă, fericită.

Și mă trezesc acum că sunt.

Au trecut 10 ani de atunci.

Scrisoare către mine, la 18 ani.

Trage aer adânc în piept și respiră.

Lasă-te mai mult purtată de fericirile vieții, căci orice rană ai avea și oricât de tare ai scrijeli cicatricea care încearcă să te apere, vei ajunge să te bucuri de final.

De finalul acestei perioade de nesiguranță și neîncredere. Și de finalul acestui sentiment că nu ești suficientă.

Respiră.

Trage aer în piept și pășește cu încredere.

Ale muncii gafe.

Nu că aș fi perfectă in my line of work, căci fac gafe multe și frecvente. Dar mi-e greu să-mi amintesc de ele: la cât de multe adun, la final de săptămână le așez deoparte și le uit.

Nu iau cu mine faptul că am lucrat săptămâni întregi pentru un psiholog și mi-am luat țeapă la final – și fără plată, nici că din când în când mă încurc în conturi și pagini, nici că uneori accept să intru-n horă cu persoane cu care știu că nu voi putea duce un dans.

Dar poate singura gafă de care mai râd din când în când, în colțul minții e asta de mai jos.

Au trecut câțiva ani de atunci, deci deja pot să povestesc public fără vină.

Eram parte din echipa de producție a unui festival tare simpatic de film care-și extindea ramurile un pic mai mult decât își permitea la momentul respectiv – și nu o scriu din răutate, ci pentru că în prezent el nu mai există :(

Organizare cu stres, chin, peticit pe ici pe colo și zeci de apeluri zilnice incoming - outcoming. Și mai ales cu strânsul curelei oriunde se poate.

În timpul festivalului, odată ce toată echipa de organizare fiersese în propriile frustrări, temeri și dezamăgiri – oops, ceva nu mergea. O rotiță scârțâia, un șurub era desfăcut – nici că ar conta..

Iar întâmplarea a făcut ca problema să fie sub umbrela foarte întinsă a responsabilităților mele. Pentru că paharul era deja umplut, am făcut imposibilul:

I-am zis clientului că e vina lui.

Era adevărat, e drept, căci cureaua trebuia să fie strânsă de cineva. Dar bineînțeles că era de neimaginat ca franchețea mea să apară în conversație cu un adevăr atât de dureros. Cum adică? Clientul nostru, stăpânul nostru parcă era?

Ce a urmat e mult prea grafic de înșiruit aici, dar pot să spun că mă amuză tare acum, după niște ani.

Lilo and Stitch and the audacity of that b*tch, somehow.

Nu mă credeam în stare de asta, dar mă bucur că am fost.

The big word.

The biggest word.

Cel mai greu cuvânt pentru mine a fost întotdeauna “nu”.

Am cules de pe undeva pe drum ideea că ar trebui să spun mereu “da, mulțumesc!” atunci când mi se așază-n cale vreo idee sau propunere.

Și am luat asta cu mine și-n modul în care lucram la început. Încercam fiecare proiect, acceptam fiecare client și-mi consumam energia fără să știu unde dispare.

Și a fost bine o lungă perioadă de timp, așa de bine că nici nu-mi imaginam vreodată că o să învăț să spun nu.

Asta până am reușit să mă pricopsesc cu un burnout urâțel spre finalul anului trecut, după ce dusesem în mare parte singură povara unor 7 festivaluri întâmplate în 5 luni, plus 1 film de lansat, o comunitate de crescut și evenimente de organizat voluntar pentru acea comunitate, alte 2-3 propuneri care sunau apetisant și alți câțiva clienți recurenți pe care deja începusem să-i neglijez, căci de unde atâtea ore într-o singură zi?

Mi-am dat seama că e momentul să renunț la unele proiecte, să refuz unele propuneri și să spun nu.

Iar finalul anului a devenit o perioadă de refacere totală în care rămăsesem cu 3 clienți și suficient spațiu mental încât să-mi retrasez parcursul și să exersez să spun “nu” mai des.

Nu mă credeam în stare de asta, dar mă bucur că am fost.

Închid ochii și văd frumosul.

Închid ochii. Aud marea, vântul și zâmbete.

Simt fiecare strop de nisip îmbrățișând-mi pielea. Simt căldura razelor de soare care-mi zâmbesc aterizând pe brațe, pe obraji, pe corp.

Se aud valurile și cântecul lor mă liniștește încet, ștergând orice urmă de tristețe, stres și îndoială.

În depărtare, pescărușii-și urlă fericirea nestingherit și creează împreună o linie melodică de care știu că-mi va fi dor.

Când deschid ochii, lângă mine e iubire. Mă-nconjoară și mă strânge-n brațe tare, ca să fiu sigură că o simt.

Nu încape nicio îndoială.

E acolo. Și simt fericire, în sfârșit.

Omul care mi-a schimbat viața.

Eram o umbră din ce puteam fi.

El a apărut în viața mea din întâmplare și mi-a adus cu el încredere, sentimentul de siguranță, îmbrățișări calde și iubire nefinită și nefiltrată.

A adus cu el tot ce mi-era mie necunoscut, greoi, inconfortabil.

M-a modelat delicat să-mi pot cuprinde propriile sentimente, propria dragoste.

Și mă bucur în fiecare zi de această nouă variantă a mea, îmbunătățită cu atenție.

Acum cinci ani l-am cunoscut pe omul care mi-a schimbat viața.

Ce văd când mă uit în oglindă?

Te văd așa cum ești. Plină de quirks și particularități care te fac să fericești pe cei din jur.

Plină de zâmbete care-ți conturează fața și-ți încălzesc privirea.

Plină de umbre pe care știi să le respecți atunci când ies la suprafață, căci multe dintre ele ți-au fost călăuze care ți-au scris drumul.

Cu ochii calmi, răbdători și blânzi.

Te văd un om modelat prin multe luturi, care a păstrat ce a putut din puritatea copilului ce nu a fost.

Cea mai frumoasă vacanță.

Câteodată așa mă simt și eu în momentele astea de fericire constantă și high-highs: că poate e “more than I can take”.

Dar Brașov Jazz & Blues Festival mi-a arătat anul ăsta că pot duce mult. Multă muncă, multă răbdare, mult entuziasm, multe îmbrățișări, strigăte și aplauze, multe nopți târzii și bătăi de inimă accelerate.

Această ediție a fost despre atât de multe instanțe care mi-au demonstrat că fac bine ceea ce fac și sunt tare recunoscătoare pentru asta! Sunt recunoscătoare pentru oamenii care mi-au oferit din bunătatea, respectul și răbdarea lor ca să înțeleg că fac bine.

A fost atât de cuprinzător încât încă nu sunt sigură dacă am procesat totul.

Dar știu bine că I can do this all day for the rest of my life.

Și poate că trișez puțin, căci nu a fost o vacanță, ci un workation fantastic.

Așa că, emoțional, s-a simțit drept cea mai frumoasă vacanță de mult timp încoace.

Atunci am știut.

M-am tot uitat zile întregi cu mirare la fotografiile astea incredibile făcute de Miluta Flueras și parcă-ncep să mă îndrăgostesc.

De BalKaniK Festival, de atmosfera de acolo, de mine și de miile de zâmbete împărțite fără motiv prin mulțime, de fiecare îmbrățișare și de fiecare clipă petrecută acolo.

Balkanik Festival ocupă un loc special pentru mine, asta a devenit foarte clar încă din momentul în care m-am întâlnit prima dată cu această power woman Ligia-Verkin Keșișian.

Atunci am știut că o să fie bine tare.

Și a fost.

Căci nu am găsit nicăieri o atmosferă atât de primitoare, fără prejudecăți și atât de homey, ca aici.

Să nu mai zic că e organizat de niște oameni faini, alături de care poți să râzi și să plângi fără urmă de judecată.

Love you all!

Photo by Miluță Flueraș | Balkanik Festival 2024

P.S. această fotografie va rămâne multă vreme preferata mea în care mă zgâiesc așa cum știu eu să o fac când nu mă uit la cameră, dar camera se uită la mine.

Ce simt când scriu?

Nu știu de unde-și iau alții inspirația când scriu, dar eu intru în râuri încărcate cu inspirație când sunt tristă.

Mi se așază gândurile în creier mai ușor; și mi-e mult mai clar fiecare cuvânt atunci când serotonina decide că e out of office.

Adun mult mai ușor sentimentele și ideile, ating mai palpabil mesajul pe care-mi doresc să-l las să curgă.

Ce simt când scriu variază mult, dar știu că scriu cel mai bine când simt că sunt tristă, melancolică, atinsă de dureri pe care nu le pot simți.

Poate că-mi iau inspirația din tristețe sau poate sunt tristă când sunt inspirată.

E un joc pe care refuz să-l înțeleg, căci mai bine scriu.