Mi-am luat lecțiile despre relații din teatru: 3 piese care scot la lumină ce nu ne place în noi
Ilustrație de: @supragândire
Sunt consumatoare de teatru, însă nu aș ști să-ți scriu ce face o piesă să fie bună sau recunoscută prin lumea criticilor. Și nici nu aș ști ce să-ți scriu dincolo de înțelegerile mele ca pur consumator ocazional de teatru. Așa că-ți scriu acest articol prin ochii unui om obișnuit, prins mai mereu între iubirea de artă și pofta ocazională de bere, între interpretările înțelesurilor ascunse ale operelor și glumele cu pisici.
Cum ne învață teatrul să privim relațiile intime?
În ultimele 2-3 luni, către final de 2024 – în preaplinul evenimentelor politice dificile care s-au răsfrânt asupra noastră și ne-au amorțit simțirile – mi-am ghidat atenția mai mult asupra poveștilor altora: teatru, film și universul cărților lui Frank Herbert.
Și vrând sau nu, am ales să văd piese de teatru care se întorceau întotdeauna către un subiect singular, chiar și atunci când nu era clar de la început: relațiile din jurul nostru.
Am văzut, revăzut și pus în wishlist spectacolele Prima Facie la Centrul Cultural Lumina, Cinci tipuri de tăcere la UNATC și Scrisoare către tata a lui Kafka, la 100 de ani de la moartea sa, la Institutul Goethe.
Și despre ele vreau să-ți scriu.
Căci fiecare dintre ele, m-a ajutat să înțeleg mai mult despre așteptările pe care le avem de la cei din jur, tiparele pe care le ducem mai departe în relații și degradarea sinelui în conviețuirea cu alții.
Trei piese de teatru și lecții despre relații
Cinci tipuri de tăcere: violența în familie se propagă de la abuzat la abuzator
Distribuție: Vlad Nicolici, Catinca Hanțiu, Valentina Kocsis, Ioana Alexuc, Andrei Turcu, Tatiana Andrei, Buse Ozgul, Cristian Vittorio, Cătălina Nițu, Buse Ozgul, Sidonia Doica, Sorin Manea, Vlad Dragne
Regia, traducerea și adaptarea: Maria Nicolici
Upcoming: follow pagina UNATC
Cinci tipuri de tăcere, spectacol la UNATC
“Cinci tipuri de tăcere: a lui (n.a.: abuzatorului), a noastră (n.a.: 3 victime) și a tuturor ceilalți.”
Cinci tipuri de tăcere e un spectacol greu. Te apasă cu toată forța din lume și-ți lasă umerii aplecați chiar și după ce ieși din sală. Am mers la teatru în acea seară pregătită să plâng, căci îmi știam triggerele emoționale, mai ales că povestea se aseamănă prea mult cu propria-mi experiență de viață.
Dar n-am plâns.
Am ieșit din sală gata să discut cu prietenele care mă însoțiseră în acea seară și-am găsit printre șoaptele și opiniile tuturor spectatorilor mai multă durere decât în toată povestea piesei carea conținea abuz sexual, violență domestică, omucidere și abuz emoțional.
Căci am ieșit din sală în realitatea unei societăți în care nu înțelegem fragilitatea unei vieți într-o familie cu soț / tată abuzator, violent și alcoolic, însă decidem să plasăm vina pe victime. Nu vedem șantajul emoțional și anii de manipulare în care abuzatorul își plasează singur piedestalul sub picioare cu replica “fără mine nu sunteți în stare de nimic” ca pe metode de subminare și castrare a oricărei forțe de a te dezlipi din capcană, ci ne asigurăm că verbalizăm dezamăgirea că supraviețuitorii abuzului “n-au fost în stare să plece”.
De ce a stat în suferință?
De ce nu a spus nimic?
Din cele cinci tipuri de tăcere, cea mai dureroasă este, fără îndoială, a celorlalți.
A celor care văd abuzul, dar insistă să arunce vina asupra victimelor. A acelor martori ai nedreptății care ignoră, căci rufele se spală în familie. A celor care consideră că “trebuie să-ți duci crucea” și “să dormi așa cum îți așezi”, chiar dacă și crucea, și patul îți sunt puse-n brațe de abuzator. A celor care văd violență și o consideră educație. A celor care cred că reabilitarea victimelor înseamnă un simplu ordin de restricție. A celor care pun eticheta peste vânătăi în loc să ofere sprijin. A celor care se întreabă de ce a stat?, acolo unde alegerea este de cele mai multe ori între suferință și moarte.
Cinci tipuri de tăcere și totuși, una e asurzitoare.
Abia apoi mi-a venit să plâng.
Spectacolul e un efort imens din partea studenților și actorilor implicați. Este 1 oră și 35 minute de răscolire a unor linii generaționale pline de traume și abuz, care ies la suprafață în personajele victimelor, dar și a abuzatorului.
Este o ocazie importantă să ne punem față în față cu opiniile noastre despre violență domestică. Și mi-aș dori să vină însoțit de o discuție care să scoată din întuneric preconcepțiile și prejudecățile pe care le avem ascunse, cu speranța că le putem ilumina și că, într-un final, le putem aduce pe ele la tăcere.
Prima Facie: femeie, tu și întreaga lume împotriva ta
Distribuție: Corina Moise
Regie: Andrei Huțuleac
Upcoming: reprezentații pe 8 și 9 februarie - ultimele bilete
Prima Facie, spectacol la Centrul Cultural Lumina
Prima Facie este o piesă de teatru care m-a lovit și prima, și a doua oară când am văzut-o. M-a mișcat încă din primele momente, căci forța pură cu care Corina Moise își aduce personajul în fața spectatorilor te străpunge. Dar adevărul e că am început să înțeleg încotro se îndreaptă, abia după ce trecuseră deja 30 de minute din piesă și instinctul îmi spunea că urma ceva sinistru.
Piesa este scrisă de autoarea australiană Suzie Miller, a avut premieră în 2019 și a câștigat premii majore de la Australian Writers' Guild.
Odată ce, din penumbră, vezi personajul în ținta singurei surse de lumină, intri în universul haotic și agitat al avocatei Tessa, specializată în apărarea bărbaților acuzați de agresiune sexuală.
Pe parcurs, începi să simți cum se formează un nod în gât, de fiecare dată când asculți cum Tessa îți explică robotizarea sistemului care ar trebui să apere victimele și să îndrepte faptele abuzatorului.
Înveți cum sistemul vede cazurile de agresiune sexuală ca pe o poveste cu un fir roșu clar și continuu, iar fiecare nod, legătură sau ruptură a firului transformă cu certitudine povestea într-una nulă.
Și apoi apare sinistrul.
Pe care te invit să-l descoperi singur la următoarele reprezentații ale piesei, setate pentru februarie și martie.
Prima Facie e o lecție care te zdruncină și te lasă cu o întrebare amară la final. Îți vorbește printre altele despre relațiile pe care le formăm cu noi înșine, măsura încrederii în sine și modul în care ne dăm șansa să ne spunem adevărul în fața altora, dar mai ales nouă înșine. Ne învață și că poveștile în care știm sigur cine e personajul negativ pot fi în realitate ocazii de reconfigurare a întregii noastre narative. Cel care apără un abuzator devine părtaș la faptă sau scapă odată ce procesul s-a terminat?
Rămâne la final, întrebarea amară pe care sper să o întâlnești după această piesă de teatru și de care să-ți amintești oricând: Sunt parte din problema care mă doare? Îmi spun mie însumi întreg adevărul?
Scrisoare către tata: distanța emoțională dintre cine ești și ce vor alții să fii
Distribuție: Mircea Dragoman
Regie: Cătălin Bocîrnea
Upcoming: nesigur, recomand „Colonia Penitenciară” (spectacol de teatru multimedia), tot de Kafka - în wishlist momentan
Scrisoare către tata este o lectură pe care o recomand oricui, dar mai ales celor care au avut o relație dificilă cu figura paternă a familiei. Rețin și acum modul în care mă simțeam atât de apropiată de Kafka, aproape transpusă în corpul lui de adolescent dornic de iubirea tatălui indisponibil emoțional, când am citit prima oară Scrisoarea.
Și chiar dacă de data aceasta, piesa de teatru nu invocă situații de abuz și violență, e ceva în piesa asta (dar mai ales în scrierile lui Kafka) care te face să-ți regândești relațiile de intimitate până la cel mai mic detaliu. Modul în care părinții își proiectează asupra ta, copil, propriile dorințe și eșecuri. Modul în care tu, copil, îți urci pe piedestal părinții, în tot egoismul și cinismul lor.
Varianta multimedia în care echipa piesei a ales să transpună gândurile lui Kafka în fața publicului adaugă, dar și elimină din intensitatea scrierilor. Adaugă personaje care apar din trecutul lui Kafka – prieteni și cunoscuți care-ți povestesc despre el, într-o intimitate la care nu ai acces altfel. Dar elimină un gram din întregul intensității pe care piesa ar fi putut să-l aibă. Și poate că e spre mai bine să nu pleci nimicit după 1h în care ești cufundat în gândurile kafkiene.
Piesa, ca omagiu adus la un secol de la moartea autorului, nu are reprezentații viitoare anunțate public încă. Însă ca exercițiu, recomand lectura scrisorilor și piesa Colonia Penitenciară, după nuvela lui Franz, care se joacă pe 6 februarie, la Institutul Goethe.
Recomandare extra: piesa Ochii mamei, despre moarte ca stimul al unei relații sincere
Distribuție: Vlad Ionuț Popescu
Regia: Tania Drăghici
Upcoming: se joacă > o dată pe lună, așa că aștept cu nerăbdare februarie
Pentru că în ianuarie nu am apucat să o văd, piesa Ochii mamei rămâne în wishlist încă, deci stau cu ochii pe Centrul de Teatru Educațional Replika pentru data viitoarei reprezentații. Pe Vlad Ionuț Popescu l-am văzut cu o altă ocazie la Replika, alături de Katia Pascariu, în DN83, tot o piesă despre abuz, de data aceasta emoțional. Iar tu probabil că l-ai văzut în filmul Anul Nou care n-a fost.