Un fel de rezumat despre singurătatea tăcută a muncii de acasă
„Uneori parcă trece viața pe lângă mine și eu aici dorm, aici muncesc, în cutia asta îmi trăiesc întreaga viață și nici măcar nu-mi dau seama când trece.”
Mi-a spus asta cineva și nu cred că a fost ceva cu care să rezonez mai mult.
Mai nimeni nu vorbește cu adevărat cât de apăsător e să te descurci cu atât de multă singurătate, cu atât de mult timp cu tine și gândurile tale când lucrezi pe cont propriu – și mai ales de acasă. Cât de mult se schimbă percepția asupra spațiului în care trăiești dacă ajungi să muncești din același loc. Și cât de greu e să te îmbărbătezi când sunt zile în care tot ce vrei e doar să zaci, cum ești uneori prea subiectivă în munca ta și ai avea nevoie de alte opinii, dar tu trebuie să faci de toate, cum e copleșitor să fii productivă fără ca cineva să te ajute în crearea unui program.
Când am început să lucrez remote m-am bucurat că scap de agitația unui job în învățământ, în care gălăgia era la ordinea zilei. O perioadă a fost liniște, introvertitei din mine i se părea o vacanță. Mă trezeam mai târziu, nu trebuia să mă schimb din hainele de casă, în pauzele de la muncă reușeam să mănânc în tihnă sau să citesc scurt câte ceva. Când aveam nevoie de cumpărături rapide, puteam să le fac. Însă libertatea asta s-a transformat ușor, ușor în singurătate, iar apoi în izolare. Cineva drag mie spunea mereu: ”Când stai prea mult cu tine însuți, începi să crezi că doar tu ai dreptate”. Cred că asta am pățit și eu, m-am separat prea mult de oamenii din jur, am început să obosesc în rarele interacțiuni sociale, iar atunci am început să observ cum arată viața mea remote.
O zi în singurătatea mea e o zi în care uneori vorbesc singură ca să-mi aud vocea și să mă asigur că-i încă acolo sau uit să mă ridic de pe scaun chiar și atunci când ceasul îmi vibrează alert și-mi spune că ar trebui să mă mișc. Mulți ar zice ”da, dar ții cursuri online, ești mereu înconjurată de oameni, e dinamic totul”. Nu-i tocmai așa, la final de meeting tot eu cu mine sunt, în fața unui laptop, în același spațiu în care dorm, muncesc, trăiesc, poate tânjind să mă cheme cineva la o pauză de cafea sau de small talks.
Când am început să simt tristețea singurătății mi se părea că e doar la mine, că ceilalți care lucrează de acasă nu o au. Trebuie să fie ceva profund greșit cu mine, right? Doar m-am obișnuit să simt asta. Iar acum că aveam atâta timp în care să stau cu gândurile mele distructive, ele reușeau să ia controlul.
Treptat, din prisma relațiilor pe care le-am avut, am luat contact cu alții care lucrau remote. Profesori online: și ei, ca și mine, vorbeau ore în șir, dar la final se așternea o liniște prea apăsătoare. IT-iști: ședința de la ora 10:00 era singurul moment de discutat cu colegii, doar voci, fără camere pornite, fără prea mult entuziasm că-s acolo, iar apoi reveneau la munca lor singuratică. Social Media Manageri: aș fi zis că ei au munca cea mai plină de interacțiune socială, însă în mare parte din timp ea se rezumă tot la stat cu ei însuși, cu gândurile și ideile lor, cu dorința de a găsi comunități cu interese comune.
Și atunci am înțeles că singurătatea-i și la ei, nu doar la mine, dar nici ei nu o exprimau față de alții. Cu toții aveam dorința de apartenență la un grup. O perioadă, găsisem o alinare bizară în suferința colectivă – nu eram singura – dar asta nici nu mă ajuta prea mult să-mi umplu golul.
Photo by @galbenpai
Mi-aș dori să spun că am învățat să trăiesc cu ea, cu singurătatea asta, și să nu o mai văd ca pe un monstru, însă e un drum anevoios.
Încă sunt momente în care revine puternic asupra mea și mă înspăimântă, momente în care îmi dau seama că am stat prea mult în fața laptopului pentru că deja mă doare spatele sau zile în care nu reușesc să fac ce mi-am propus pentru că nu mă organizez cum trebuie.
În momentele alea caut să găsesc ce-i mai bun din munca mea și din motivele pentru care am ales ceea ce fac: îmi aduc aminte că tot munca asta remote m-a ajutat să pot ține în viață o relație la distanță sau să lucrez, rar ce-i drept, din alte orașe pe care le-am vizitat. E munca prin care am stat multe zile față în față cu mine – lucru de care îmi e cel mai frică și pe care-l evit –, făcând pace temporară cu Andra speriată, anxioasă sau tristă.
Text de Andra Brînză | @andrrrrrra
Când vreau să fiu auzită, aleg poveștile—sub orice formă. Copilăria mea a fost un univers de gânduri nerostite, dar cuvintele au găsit, treptat, o cale spre lumină. Apoi, scrisul s-a întâlnit cu artele vizuale, iar portretele au devenit ecoul emoțiilor mele. Mai târziu a apărut dorința de a contribui la educația altora. Astăzi, îmi dau seama că adevărata mea împlinire nu vine doar din a-mi spune propria poveste, ci și din a da glas celor care au nevoie să fie auziți.
Unfelderezumat este o rubrică pe care am creat-o pentru că mie îmi place să spun lucrurilor pe nume, scurt, concis și concret. Ca un rezumat bun care te face să înțelegi problema generală bine de tot, dar îți și oferă oportunități de a explora mai mult. Un fel de rezumat e o rubrică de idei și inspirație în probleme de viață, freelancing și filosofie la miezul nopții. Este un context pe care mi-l ofer mie de a spune mai des ceea ce am spus și de a scrie mai des ceea ce-mi doresc să scriu. Căci scriu bine și am de spus lucruri pe care nu mulți le spun.
Și sunt sigură că am în jurul meu mulți oameni cu idei, printre care și tu.
Dacă vrei să scrii în rubrica Un fel de rezumat, scrie-mi ideea ta la contact@unfeldescriitor.com